e suflet in aparat

D.B.: nice
D.B.: o sa le fut
D.B.: fur ***

Îmi plăcea foarte mult originalul Patti Smith, dar pentru că e mai lent o să aştern un cover.
Extraordinară melodie... am ascultat-o în trecut dar nu am auzit-o cum trebuie.

Late afternoon, dreaming hotel
We just had the quarrel that sent you away
I was looking for you, are you gone gone?

Down by the ocean it was so dismal
Women all standing with a shock on their faces
Sad description, oh I was looking for you

Everyone was singing, girl is washed up
On Redondo Beach and everyone is so sad
I was looking for you, are you gone gone?

Desk clerk told me a girl was washed up
Was small, an angel with apple blonde hair, now
I went looking for you, are you gone gone?

Picked up my key, didn't reply
I just went into my room and I started to cry
You were small, an angel, are you gone gone?

Down by the ocean it was so dismal
I was just standing with shock on my face
The hearse pulled away, and the girl that had died, it was you

Let me Kiss You

The Smiths/Morrissey. Una dintre plăcerile audio cu care m-am obişnuit greu, dar care au meritat pe deplin. Parcă-parcă pricep cum de sunt atît de populari în Marea Britanie.

O să recunosc de la început o pricepere bună în greatest hits-urile amîndurora şi o oarecare necunoştinţă a albumelor. Dar totodată îmi pare că nu mă pot arunca direct în ele, chit că-mi stîrnesc destul curiozitatea.

Melodii cu titluri extravagante (The Boy With The Thorn In His Side, Stop Me If You Think You've Heard This One Before, The Last Of The Famous International Playboys), care conţin şi descriu personaje inventate din cîmpuri şi trăiri complet diferite, şi care se împart frumos în două: cele despre care se cîntă (o persoana a III-a la care parcă te uiţi de departe din exterior, care niciodată nu are nume) şi cele din perspectiva cărora se cîntă (o persoana I extrem de sinceră). Iar tonul lui Morrissey... extraordinar. Alură de prezentator al "The Price is Right" din anii '70, gesturi masculine presărate cu nonşalanţă gay, versuri... 

Cu siguranţă nu l-aş numi nici în preferinţele personale printre cei mai buni scriitori, dar are ceva-ul lui. 

I never wanted to kill

I am not naturally evil

Such things I do

Just to make myself more attractive to you, 

Have I failed?

A, da. Şi naturaleţea cu care apar din senin momente care din anumite perspective/pentru unii se resimt ca morbide. Moartea ca un element natural al vieţii; nu e nevoie ca melodia să-ţi dea în cap din senin cu ceva surprinzător, ci el apare natural si este trecut cu vederea dacă nu eşti atent sau nu te gîndeşti la ce ai auzit.

I was [...] trying to fall in love

I was [...] looking for love

I was [...] praying for love

I was driving my car

I crashed and broke my spine

Nu sunt încă prim punctul în care pot analiza versuri, dar anumite puncte tari îmi lasă o senzaţie de "ce se întîmplă în acest moment e darn PERFECT".

Şi nu contează ce spune asta despre mine, dar mie îmi par versurile astea groaznic de romantice:

Close your eyes

And think os someone you physically admire

And let me kiss you, oh.

Let me kiss you, oh.

... cum era si la The Smiths:

And if a double-decker bus

Crashes into us

To die by your side

Is such a heavenly way to die

Addendum: Deşi mai multe melodii sunt atipice, chiar şi pentru ei, Irish Blood, English Heart îmi pare singura care e cu totul alt animal. Poate din cauya încărcăturii polititce, poate pentru că din cultura pop am prins puţin ce înseamnă a fi irlandez versus englez şi ce chestie mare e pentru o persoană cu ascendenţă irlandeză să turuiască despre a sa English Heart.
I've been dreaming of a time when
To be English is not to be baneful
To be standing by the flag not feeling shameful, racist or partial
Toate versurile melodiei rezonează puternic cu absolut tot ce am citit despre muzica şi spiritul UK sau Manchester. Totul exprimat foarte... elegant.

Am auzit prima oară despre melodie (heck, chiar despre Morrissey) prin Fifa 2004 sau 2005. Drăgută melodia, pasională, dar abia acum am aflat că auzisem o versiune cenzurată pentru că un concern care se ocupă cu jocuri sportive a considerat prea de tot să includă şi a doua jumătate a melodiei
I've been dreaming of a time when
The English are sick to death of Labor, and Tories
And spit upon the name Oliver Cromwell
And denounce this royal line that still salute him
And will salute him forever
Acum eu am rezerve despre utilitatea familiei regale. Adică deşi visceral empatizez cu Morrisseiul sau Pistoalele de Sex care mai menţionau familia, raţional sunt de acord cu existenţa uneia. Secolul ăsta, cel puţin. Dar cred că destul despre asta. Oricum, melodia ii [Like] pe faţă.

mc013

Pe un drum naţional
După un an mai mult banal
Mă trage pe dreapta conştiinţa
  - Ce-ai mai făcut? Unde-ai mai fost?
    De ce nu mai vii la noi la cină?
- N-am făcut nimic,
  N-am făcut nimic,
  M-a luat subconştientul la el în maşină.

Bănuiesc că e deplasat a pune pe hîrtie o stare pe care ţi-o inspiră o melodie/album. E deplasat a încerca după o pauză de cîţiva ani.

Albumul în cauză, cu Marea lui căutare cu tot, e interesant. Adică nu mi-ar fi ruşine cu el. E surprinzător de pozitiv şi optimist. De obicei un album ocs însemna (pe lîngă mişto şi nonsens) versuri dulci-amare care dau spre latura depresivă (Vezi fluturii care nu mai au stomac - nimic dubios pînă aici - în care să zboare, sau Eu sunt gluma ta, refrenul unei melodii intitulate Încă o glumă proastă). Pentru mine momentele acestea deprimante erau simţite cu un zîmbet pe buze, adică un optimism intrinsec. Ca un elogiu stărilor negative prin care trecem, dar unul de redempţiune.

Ascultînd actualul album, senzaţia persistă dar forma e schimbată. Există destul de multe trimiteri pozitiv-optimiste*

[Aici chiar miroase a fapte frumoase / Desigur ni se pregăteşte ceva]

[Am ce dau / Dau din ce în ce mai mult cînd tu te aştepţi mai puţin]

[(pe) Cine visează şi lasă / Karma o să-l pedepsească]

[(falsele puteri din cutia Pandorei) Aroganţa, cruzimea, suferinţa şi durerea, / Vanitatea, vanitatea, lăcomia şi puterea / Gelozia, pofta, teama şi tristeţea // N-o deschide!]

[Pune ceasul să sune / Numai gîndurile bune / Să le-anunţe că pot veni // Ridică-te şi mergi în mîini!]

*Bineînţeles, presărate pe ici-colo fragmente din stilul clasic - cum ar fi în Reptile de pluş: [Dacă tot ai intrat în viaţa mea cu picioarele / Măcar descalţă-te.]

Senzaţia persistă în modul în care mie toate acestea imi lasă un optimism cu un zîmbet amar pe buze. Versul (/tonul în care este cîntat) sau zîmbetul trebuie să fie amar. Unul din două! Dar, la fel, fără a merge în tragedie, depresivitate, etc. Pentru mine ocs nu a însemnat niciodată asta chiar dacă realizez că sentimentul e resimţit de mulţi.

E interesantă partea cu tonul care suprascrie versul. Versul parcă te duce într-o zonă iar de acolo preia frîiele tonul. Pentru că nu am ce zice, chiar dacă asociez melodia cu un regret sau tristeţe (cum ar fi Ora opt) versul scris îmi pare exagerat de dramatic. Dar îl transpun în ton si licenţă poetică şi merg mai departe // coafura rezistă.

Deci albumul nu e rău. Încă nu am încercat să-l compar cu celelalte nici măcar în propriile preferinţe pentru că nu am chef să dezbrac (atît cît pot) fiecare album de trăirile proprii să văd ce rămîne din propriile merite.
Regret că nu mai pot prinde un concert acum că am o oarecare vechime în apele căutării.

And these are the ways
On which I was raised
These are the ways
On which I was
Which I was raised
I never wanted to kill
I am not naturally evil

Ghid

Am oscilat dacă să recomand melodia normală (cu Kano) sau nu, pentru că versurile există, îmi pare bine că gîdilă melodia, dar totodată sunt stupide, irelevante şi trebuie complet ignorate.

Melodie pentru situaţii de criză. Ideea e să-ţi potriveşti pulsul cu ritmul agitat şi să fii atent la schimbările acestuia, împăturit permanent de sub-bass. A, şi să asculţi la ceva decent.

Începem normal, cu un drop şi cu o familiarizare cu ritmul care "contează" (0-0:40 şi drop-ul 0:40-0:54). Noul ritm odată ce a intrat sub-bass-ul îl stabilim ca normă (0:55-1:20) - sau mai bine zis ne obişnuim cu relaţia temporală între bătăile lui agitate şi ale bass-ului. Nu îmi mai amintesc nici măcar jargonul de muzică din liceu aşa că voi descrie ritmul ca un segment repetitiv compus din (şi o să aproximez asta) bătăi ca o linie medie (jumătate din segment), urmate de o creştere pe al treilea sfert de segment şi o creştere mai mare pe ultimul sfert.

Pe la 1:20-1:22 efectul aplicat ritmului înalt de bază lasă impresia unui scurtcircuit şi prevesteşte faptul că vom devia de la norma prezentată mai sus. Deviaţia (1:22-1:49) constă în a rări tempo-ul ritmului înalt, astfel încît dacă l-am legat mental de ritmul bass-ului apare o discrepanţă care deranjează. Poate chiar un sentiment că e mai greu să respiri, că vrei să se schimbe totul la loc (înecatul care caută firul de salvare). Vocea deşi zice prostii pe segmentul acesta parcă mai ajută, punctînd pe ici-colo mai grav anumite cuvinte.

Faptul că totul se îndreaptă spre un drop (cu avioanele de rigoare de pe la 1:39) hrăneşte şi creşte parcă senzaţia de nelinişte, foame de mai mult.

La 1:51 discrepanţa (deranjantă dacă ţi-ai stabilit norma de care vorbeam) e anulată şi cele două ritmuri (bass şi înalt) se resincronizează. "Satisfacţie!" :)) De fapt, după toată tîrîşenia cu discrepanţa satisfacţia simţită lasă impresia că avem de-a face cu ceva mai bun decît prima oară cînd am întîlnit ritmul. E aceeaşi chestie, de fapt, dar mai puternică pentru că am trecut noi prin ceva mai "rău". Poate şi vocea punctează ceva la impresie, pentru că e mai organizată şi pare a spune ceva mai puternic decît la început.

Aici, la "a doua venire" a normalităţii reuşesc eu să simt ceva, dacă o fac vreodată. Aici parcă ies demonii.

În principiu totul se mai repetă o dată, cu o mică variaţie care nu strică (vezi de la 2:17).

O variantă instrumentală