Hicks şi Kaufman

Publicul lui Bill Hicks este întotdeauna un amestec puternic de dragoste şi ură. Mulţi rîd. Dar există şi aceia care stau într-o tăcere forţată imaginîndu-şi probabil cum gloanţele îl sfîrtecă. Însă cei care sunt furioşi un moment dat pot fi amuzaţi în următorul atunci cînd acea parte a publicului care părea protejată de judecata lui Hicks, care pot părea "de partea lui" sunt brusc atacaţi, cu la fel de puţină milă.

În materialul său clasic despre fumat, imediat ce se ia de nefunători pentru cruzimea arătată de aceştia fumătorilor, Hicks se întoparce către un om şi îl întreabă cît fumează pe zi. Acesta răspunde că fumează un pachet, şi apoi priveşte consternat cum Hicks, cu o expresie de vădit dezgust pe faţă îi spune "Un pachet?!? Fătălăule! De ce nu-ţi pui o rochie să faci nişte piruete pentru noi?... Eu trec prin două brichete zilnic."

Aidoma lui Andy Kaufman, Hicks îşi ţine publicul într-o stare avansată de anxietate, conştienţi că ei sunt subiectul principal al materialului. Glumele, dacă aşa le numim, nu sunt direcţionate către un "ei" generic din afara sălii de spectacol, ci către "tine", persoana complexă şi sensibilă din scaunul acesta, urmărind spectacolul cu anumite aşteptări automatizate de către comediant: ce va face şi ce ar trebui să facă.

 Poate că nu e corect, dar e util din punct de vedere practic să ne gîndim la public ca fiind un eşantion reprezentativ al culturii. În încercarea de a obţine rîsete un comediant îşi foloseşte cunoştinţele despre ceea ce publicul consideră amuzant pentru a anticipa reacţiile acestuia la ceea ce spune. În funcţie de acestea ei aleg - de obicei pentru a împlini aşteptările publicului, dar uneori şi pentru a experimenta periculos cu aşteptările într-o încercare de a obţine surpriza sau chiar.. "transformarea" audienţei.

Desigur, ca membru al publicului la un spectacol de stand-up comedy, principalul lucru care vă aşteptaţi este ca acesta să fie amuzant.

Dar ce este amuzant? Ce poate fi amuzant? Ce nu este amuzant? Care este datoria unui comediant faţă de audienţă? Ce este audienţa? Are aceasta vreo datorie faţă de artist? 

În timp ce Kaufman punea aceste întrebări indirect în spectacol, care era centrat în jurul unei persoane neidentificabile ("Cine este Andy Kaufman?"), Bill Hicks confruntă publicul direct cu întrebări menite de a crea intrigă, şi face totul jucînd propriul rol -Bill Hicks- o persoană bine identificată pentru care audienţa este un animal colectiv care se comportă idiotic şi care avea nevoie de ghidare spre o înţelegere mai profundă a sinelui ca o conştiinţă colectivă deschisă la minte, mărind libertatea indivizilor care o alcătuiesc. Cu alte cuvinte, publicul trebuie să renască divergent faţă de normă, devenind o mostră a unei culturi superioare, a cum _ar trebui_ ca lucrurile să fie. Iar dacă acesta nu cooperează Hicks considera asta un afront personal şi lupta, uneori abandonîndu-şi rutina şi lansîndu-se în asalturi uimitoare la adresa publicului.

Tocmai aceste momente în care Hicks îşi abandonează rutina - sau cel puţin aşa pare - au produs cele mai spectaculoase şi amuzante replici ale sale. E probabil ca Hicks să-şi fi descoperit încă din tinereţe darul de a ataca oamenii verbal, dar totodată ştia că o asemenea mutare are rezonanţă atunci când se discută o problemă sau cînd în public există oameni cu atitudine negativă care să insiste asupra unei reacţii din partea sa.

Dar dacă audienţa nu va lupta? Pentru comedianţi ca Hicks sau Kaufman cel mai periculos public este acela care este în perfect acord cu ei, care adoră şi înţelege ceea ce ei spun, lucru care explică, de exemplu, de ce Hicks atacă atît fumătorii cît şi non-funătorii în spectacolul său. Trebuie să evidenţieze conflictul pentru a ajunge la acel nivel de argumentaţie creativă, astfel încît el chiar caută persoana care reacţionează negativ la materialul său. Iar dacă acesta nu există - îl creează.

Bineînţeles, totul devine parte a unei rutine. Hicks ştie unde vrea să ajungă şi cum să îşi aducă publicul în acel punct (şi iar, şi iar) pînă cînd chiar şi asalturile devin previzibile şi ajung clişee. Dar Hicks nu s-a mulţumit doar să îşi rafineze materialul. A continuat să inoveze reacţionînd fiecărui moment, pînă la tristul şi prematurul său deces la vîrsta de 32 de ani.

Bill Hicks lăsa impresia că făcea ceva important în stand-up-ul său, sau aşa credea: aducea credinţe sacre sau neexaminate în faţa publicului, supunându-le astfel unei analize prin care să aducă înţelepciune celor prezenţi; lucru care ar putea apoi avea un efect pozitiv asupra culturii de masă. Poziţia asta a sa nu e în totalitate iluzorie. Comedianţii au potenţialul de a fi ascultaţi de către audienţe enorme şi de a infecta cultura cu forma experienţei lor proprii. Aşa că Hicks muncea din greu. Dar a murit tânăr. Nu poţi să nu te întrebi ce se întâmpla dacă mai trăia zece ani.

(După Marc Baez - Talking to strangers)

Easiest to go from bad to worse

The policing role is a very important and determinant one in approaching mob mentality. Excerpt from a documentary hosted by Danny Dyer about different policing approaches. The English hooligans have already made a bad name for themselves such as now ordinary people suffer.

In the European Championships of 2000 an incredible 900 were arrested in Belgium, joint hosts of the tournament with Holland. It may have been the first tournament of the XXIth century, but the Belgian police used tactics more suited for the Middle Ages.

(crowd psychologist  dr. Cliff Stott:) "Those who experienced it were all telling tales about highly indiscriminate, highly aggressive forms of policing"

(ex-hooligan Gilly Shaw:) "Well, the Old Bill was the most heavy-handed I've ever seen in Belgium. They were nicking everybody and anybody"

"A group of England fans were herded through the city center, pushed into a pub and then the police fired a tear-gas canister into a crowded pub containing people who'd already been drinking in that pub prior to anybody coming in who had been involved in violence."

"There were people who were just having a drink in there. I was sat next to an american lad and a russian geezer"

"Now that kind of indiscriminate police response is a contributing factor towards the escalation of disorder and the continuing violent practices around England lads"

This was demonstrated when a cocktail of aggressive English and German fans and heavy-handed policemen resulted in the infamous "battle of Charleroi". "That fight involved no more than 10-20 people. Within minutes the Belgian police had driven a water cannon into the square and fired it at almost every area within the square. And when that happens you see a change in ordinary fans' mentality, such that they start to say Wait a minute, why are you having a go at me? I haven't done anything wrong and then they start to feel on the same side as that person who's seeking to create conflict with the police. And it creates an opportunity for that group to unite in opposition to the police that otherwise wouldn't have been there."

In contrast, Belgium's co-host, Holland, only arrested 6 English fans at the game they hosted in Eindhoven. "The England fans met a very very positive response from the dutch police who grasped the now in 2000 to promote a festive atmosphere, and they did it by developing a new form of policing that wasn't confrontational." The tactic was to mingle with the fans and nip any problems in the bud with a softly-softly approach. "And because they had already interacted with the people they didn't have any hesitation to go out and say Look, hang on a minute, you're starting to get out of control here. Unless you stop we're going to have to arrest you. And it was through communication, through action that the limits were set and the limits were kept and, more importantly, were respected by the fans."

wanted it

got fuck all

Damn it!

Imagine a situation where someone lacks something. Something which you have, but the situation calls/relations arent's right/his pride is too big so you can't help. You're helpless and definitely not helpful.

Which makes you angry, so you tell yourself out loud "Well it's not my fucking fault!" which... technically, isn't. But that's still not helpful and you know you're only telling yourself that in a desperate attempt to not feel as bad. And this invalidates the thought: "reality" doesn't matter; it doesn't matter whete the "truth" lies, whether technically it is or not your fault. The fact your psyche yells out that phrase is a sign you want to do more. You're not contended with the way things are.

So you just go back to a "Damn it!". And anger. Built up inside. 

Building up.
Inside.

Star Wars; o poveste interesantă

Miticul laser cu raze X

Într-o cuvântare către poporul american, preşedintele Reagan a făcut apel direct la oamenii de ştiinţă: "Chem comunitatea ştiinţifică, pe cei care ne-au dat armele nucleare, să-şi îndrepte acum talentele către cauza umanităţii şi a păcii mondiale, pentru a ne oferi mijloacele de a face ca aceste arme să devină neputincioase şi perimate." Este sigur că nici un preşedinte nu şi-ar lansa naţiunea într-o intreprindere tehnologică cu implicaţii aşa de importante ca Strategic Defense Initiative - sau Războiul Stelelor, după cum a fost repede denumită, fără a se fi asigurat deja că avea şanse bune de succes. Dacă eşua, ea reprezenta o deturnare imensă de resurse de la nevoile nesatisfăcute ale naţiunii.

Teller era un "mereu optimist în legătură cu cele mai improbabile scheme tehnice; arhetipul omului de ştiinţă prea îndrăgostit de tehnologie."

Teller se referea la laserul cu  raze X ca la o armă nucleară "de generaţia a treia". Bomba atomică a fost prima generaţie, cea cu hidrogen a doua; ele provocau pur şi simplu explozii, radiind energie în toate direcţiile. Cea de-a treia generaţie va concentra energia unei explozii nucleare în fascicule incredibil de intense, care vor putea distruge ţinte la depărtări foate mari.

De fapt, ideea de laser cu raze X nu a fost testată niciodată.

Arma de "generaţia a treia" era un laser de raze X pompat de radiaţia unei explozii nucleare. Radiaţia (circulând cu viteza luminii) ar ajunge la o bară de aluminiu puţin înaintea undei de şoc (care are viteza sunetului). Laserul şi-ar trimite fasciculele ucigaşe de raze X şi s-ar evapora în următoarea clipă. Mă rog, acesta era planul. I se dăduse numele de cod Excalibur. Botezarea laserului cu numele unei arme din poveşti se va dovedi ciudat de potrivită.

Au fost lăsate să se scurgă către presă relatări despre înspăimântătorul laser cu raze X, inclusiv reproduceri artistice în culori. Când au apărut întrebări despre utilitatea unei arme cu care se putea trage doar o singură dată împotriva unui atac constând, poate, din mii de rachete, şi-a făcut brusc apariţia, ca din pământ, pe scenă SuperExcalibur, care avea, conform scurgerilor continue de informaţii strict secrete, ţepi din multe bare de aluminiu astfel putând să genereze sute de fascicule ţintite separat. Informaţia nu dădea prea multe indicaţii despre stadiul de realizare, dar oamenii de presă eru înclinaţi să presupună că, fiind în centrul unei întreprinderi atât de vaste ca SDI, trebuie să se bazeze pe dovezi solide. Chiar Congresul credea că suntem aproape de realizarea unei asemenea arme - ca, de altfel, şi sovieticii.

După doi ani şi 8 miliarde de dolari cheltuiţi, Statele Unite păreau să fie pe punctul de a încheia un tratat cu Uniunea Sovietică, tratat care să ceară eliminarea, în termen de trei ani, a armelor nucleare ofensive. Părea un triumf al politicii lui Reagan; SDI adusese Sovietele la masa păcii. Dar nu asta avea Teller în cap. În ajunul întâlnirii de nivel înalt de la Reykjavik din octombrie 1986, Teller i-a trimis un mesaj urgent negociatorului şef al SUA, în care îi spunea cp Super Excalibur fusese testat cu succes şi era "gata de realizare inginerească". Teller se fălea că un singur laser cu raze X "de mărimea unei mese" ar putea doborî întreaga forţă de rachete sol-sol sovietică. Mesajul era clar: nu faceţi nici o negociere, avantajul este al nostru. Nu avem cum să ştim care a fost impactul pe care l-a avut mesajul lui Teller, dar întâlnirea de nivel înalt de la Reykjavik, care părea să aducă pacea mondială, s-a încheiat cu un eşec total.

Şi ce era cu înspăimântătorul Super Excalibur? N-a existat niciodată un laser cu raze X. A avut loc un singur test al ideii - care s-a terminat ambiguu. [...] Rezultatele iniţiale păreau să indice că avusese loc un oarecare efect laser. [Experimentatorii] au sărbătorit evenimentul şi au fost lansate zvonuri peste tot că testul a fost un succes. O analiză mai atentă a arătat însă că ceea ce fusese interpretat ca acţiune a laserului  ar fi putut fi fluorescenţa oxigenului de la un detector defect. Super Excalibur nu produsese un fascicul suficient de puternic pentru a doborî un fluture. Adevărul a fost îngropat, cum se întâmplă de obicei cu eşecurile, de clasificarea ca strict secret, dar alt test al temutului Super Excalibur nu va mai avea loc.

Deşi nici Congresul, nici publicul nu erau conştienţi de acestea, mulţi oameni de ştiinţă puseseră la îndoială încă de la început realizarea practică a aşa-numiteor arme cu energie direcţionată (DEW). În 1984, după cuvântarea preşedintelui Reagan despre Războiul Stelelor, am făcut parte dintr-un mic grup al Societăţii Americane de Fizică, care a vizitat consilierul prezidenţial pe probleme de ştiinţă şi i-am propus convocarea unei comisii de experţi recunoscuţi care să examineze fezabilitatea DEW. [...] Studiul a durat optsprezece luni şi a fost reţinut de cenzura Pentagonului încă şapte, dar în sfârşit, pe 23 aprilie 1987 s-au afişat rezultatele public. Comisia a tras concluzia că ar trebui cel puţin zece ani doar pentru a determina dacă e cu putinţă realizarea practică a ideii - şi că nu arăta promiţător. Acest studiu a marcat un punct de cotitură în Războiul Stelelor. Finanţarea programului a scăzut treptat în următorii ani.

Toate lucrările asupra ideii de laser cu raze X s-au sfârşit în martie 1988. Ce s-a întâmplat cu Wood şi Teller? Reveniseră la Washington. Fără comentarii sau scuze, ei înlocuiseră pur şi simplu Super Excalibur cu arma ultimă şi definitivă a lui Wood: interceptori mici, ieftini, autonomi, având baza în spaţiu, care se vor arunca în drumul rachetelor inamice. Când au fost numiţi, ironic, "pietroaie deştepte" (smart rocks), Wod a adoptat denumirea "pietricele scânteietoare" (brilliant pebbles). Un senator sceptic a insistat însă să le numească "pietricele lipsă" (loose marbles, termen care se poate referi şi la cineva care îşi pierde raţiunea, un ţicnit). 

Liderii naţiunii care căzuseră în plasa poveştii laserului cu raze X îmbrăţişau acum cu aceeaşi fervoare pietrele strălucitoare. Era o demonstraţie uimitoare a abilităţii lui Teller de a rămâne în picioare printre cioburile ideilor lui, dar nu era suficient pentru a salva Iniţiativa de Apărare Strategică. SDI a fost anulată oficial pe 14 mai 1993. Deşi se cheltuiseră până atunci peste 30 de miliarde de dolari, nu ieşise nimic vizibil de acolo; banii fuseseră pur şi simplu înghiţiţi de firmele din domeniul apărării.

Desigur, Războiul Stelelor a survenit într-o perioadă de intensă confruntare din războiul rece. În interesul securităţii, toate popoarele îşi împuternicesc guvernele să păstreze anumite lucruri secrete; în vremuri în care statele par să fie în pericol, împuternicirea este sporită. Este un târg necesar, dar periculos. În spatele cortinei secretului de stat pot fi ascunse risipa, corupţia şi prostia, iar informaţia poate fi dirijată în scopul unor avantaje politice.

-- R. Park

xenophobia kills, crime ditto

"The bunch of disadvantaged kids I was tutoring became too good at writing, and their essays were forcing me to confront painful existential questions, so I started trying to turn them on to drugs and crime instead."

-- R. Munroe