Hicks şi Kaufman

Publicul lui Bill Hicks este întotdeauna un amestec puternic de dragoste şi ură. Mulţi rîd. Dar există şi aceia care stau într-o tăcere forţată imaginîndu-şi probabil cum gloanţele îl sfîrtecă. Însă cei care sunt furioşi un moment dat pot fi amuzaţi în următorul atunci cînd acea parte a publicului care părea protejată de judecata lui Hicks, care pot părea "de partea lui" sunt brusc atacaţi, cu la fel de puţină milă.

În materialul său clasic despre fumat, imediat ce se ia de nefunători pentru cruzimea arătată de aceştia fumătorilor, Hicks se întoparce către un om şi îl întreabă cît fumează pe zi. Acesta răspunde că fumează un pachet, şi apoi priveşte consternat cum Hicks, cu o expresie de vădit dezgust pe faţă îi spune "Un pachet?!? Fătălăule! De ce nu-ţi pui o rochie să faci nişte piruete pentru noi?... Eu trec prin două brichete zilnic."

Aidoma lui Andy Kaufman, Hicks îşi ţine publicul într-o stare avansată de anxietate, conştienţi că ei sunt subiectul principal al materialului. Glumele, dacă aşa le numim, nu sunt direcţionate către un "ei" generic din afara sălii de spectacol, ci către "tine", persoana complexă şi sensibilă din scaunul acesta, urmărind spectacolul cu anumite aşteptări automatizate de către comediant: ce va face şi ce ar trebui să facă.

 Poate că nu e corect, dar e util din punct de vedere practic să ne gîndim la public ca fiind un eşantion reprezentativ al culturii. În încercarea de a obţine rîsete un comediant îşi foloseşte cunoştinţele despre ceea ce publicul consideră amuzant pentru a anticipa reacţiile acestuia la ceea ce spune. În funcţie de acestea ei aleg - de obicei pentru a împlini aşteptările publicului, dar uneori şi pentru a experimenta periculos cu aşteptările într-o încercare de a obţine surpriza sau chiar.. "transformarea" audienţei.

Desigur, ca membru al publicului la un spectacol de stand-up comedy, principalul lucru care vă aşteptaţi este ca acesta să fie amuzant.

Dar ce este amuzant? Ce poate fi amuzant? Ce nu este amuzant? Care este datoria unui comediant faţă de audienţă? Ce este audienţa? Are aceasta vreo datorie faţă de artist? 

În timp ce Kaufman punea aceste întrebări indirect în spectacol, care era centrat în jurul unei persoane neidentificabile ("Cine este Andy Kaufman?"), Bill Hicks confruntă publicul direct cu întrebări menite de a crea intrigă, şi face totul jucînd propriul rol -Bill Hicks- o persoană bine identificată pentru care audienţa este un animal colectiv care se comportă idiotic şi care avea nevoie de ghidare spre o înţelegere mai profundă a sinelui ca o conştiinţă colectivă deschisă la minte, mărind libertatea indivizilor care o alcătuiesc. Cu alte cuvinte, publicul trebuie să renască divergent faţă de normă, devenind o mostră a unei culturi superioare, a cum _ar trebui_ ca lucrurile să fie. Iar dacă acesta nu cooperează Hicks considera asta un afront personal şi lupta, uneori abandonîndu-şi rutina şi lansîndu-se în asalturi uimitoare la adresa publicului.

Tocmai aceste momente în care Hicks îşi abandonează rutina - sau cel puţin aşa pare - au produs cele mai spectaculoase şi amuzante replici ale sale. E probabil ca Hicks să-şi fi descoperit încă din tinereţe darul de a ataca oamenii verbal, dar totodată ştia că o asemenea mutare are rezonanţă atunci când se discută o problemă sau cînd în public există oameni cu atitudine negativă care să insiste asupra unei reacţii din partea sa.

Dar dacă audienţa nu va lupta? Pentru comedianţi ca Hicks sau Kaufman cel mai periculos public este acela care este în perfect acord cu ei, care adoră şi înţelege ceea ce ei spun, lucru care explică, de exemplu, de ce Hicks atacă atît fumătorii cît şi non-funătorii în spectacolul său. Trebuie să evidenţieze conflictul pentru a ajunge la acel nivel de argumentaţie creativă, astfel încît el chiar caută persoana care reacţionează negativ la materialul său. Iar dacă acesta nu există - îl creează.

Bineînţeles, totul devine parte a unei rutine. Hicks ştie unde vrea să ajungă şi cum să îşi aducă publicul în acel punct (şi iar, şi iar) pînă cînd chiar şi asalturile devin previzibile şi ajung clişee. Dar Hicks nu s-a mulţumit doar să îşi rafineze materialul. A continuat să inoveze reacţionînd fiecărui moment, pînă la tristul şi prematurul său deces la vîrsta de 32 de ani.

Bill Hicks lăsa impresia că făcea ceva important în stand-up-ul său, sau aşa credea: aducea credinţe sacre sau neexaminate în faţa publicului, supunându-le astfel unei analize prin care să aducă înţelepciune celor prezenţi; lucru care ar putea apoi avea un efect pozitiv asupra culturii de masă. Poziţia asta a sa nu e în totalitate iluzorie. Comedianţii au potenţialul de a fi ascultaţi de către audienţe enorme şi de a infecta cultura cu forma experienţei lor proprii. Aşa că Hicks muncea din greu. Dar a murit tânăr. Nu poţi să nu te întrebi ce se întâmpla dacă mai trăia zece ani.

(După Marc Baez - Talking to strangers)