Emotional outbursts produce no substantive results.

Do press the CC button.

Ştiinţa unei eterne obsesii

Fiind un adevărat om de afaceri, tata mi-a făcut o propunere: îmi cumpără căşti, dacă promit să le folosesc când el este acasă. Aceste căşti au schimbat definitiv modul în care ascultam muzică.

[...] 

După incidentul cu boxele din camera mea de la cămin am renunţat la facultate şi am intrat într-o formaţie rock. Am ajuns destul de buni ca să facem înregistrări într-un studio din California, cu douăzeci şi patru de piste, cu un inginer talentat, Mark Needham. Mark m-a îndrăgit, probabil pentru că eram singurul care dorea să meargă în camera de control ca să audă cum sunau întregistrările noastre, în vreme ce pe ceilalţi îi interesa doar să se drogheze între înregistrări.

[...]

Formaţia noastră a ajuns să fie cunoscută destul de bine în San Francisco, iar înregistrările noastre erau difuzate la staţiile locale de muzică rock. Când ne-am despărţit - din cauza deselor încercări de sinucidere ale chitaristului şi a obiceiului supărător pe care îl avea vocalistul de a inhala oxid de azot şi a se tăia cu lama - mi-am găsit de lucru ca producător al altor formaţii.

[...] 

Am petrecut astfel mai bine de zece ani producând discuri în California; în cele din urmă am avut norocul să lucrez cu mulţi muzicieni renumiţi. Dar am lucrat şi cu zeci de anonimi, oameni extrem de talentaţi, dar care n-au dat lovitura. Am început să mă întreb de ce unii muzicieni au devenit celebri, iar alţii tânjesc în umbră. M-am mai întrebat şi de ce muzica pare să fie la îndemâna unora, iar altora nu. De unde vine creativitatea? De ce unele cântece te emoţionează, iar altele te lasă rece? Şi ce se poate spune despre rolul precepţiei în toate astea, strania capacitate a marilor muzicieni şi ingineri de sunet de a auzi lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi nu le auzim?

Aceste întrebări m-au condus înapoi la şcoală, pentru a afla răspunsurile. Îm vreme ce continuam să lucrez ca producător de discuri, mergeam cu maşina de două ori pe săptămână la Universitatea Stanford, la cursul de neuropsihologie al lui Karl Pribram. Am descoperit că psihologia era domeniul în care se aflau răspunsurile la unele dintre întrebările mele - întrebări despre memorie, percepţie, creativitate şi instrumentul comun care stă la baza tuturor acestora: creierul uman. Dar, în loc să găsesc răspunsuri, au apărut şi mai mult întrebări - aşa cum se întâmplă adesea în ştiinţă. Fiecare întrebare mă făcea să înţeleg mai bine complexitatea muzicii, a lumii şi a experienţei umane. Aşa cum observa filozoful Paul Churchland, în cea mai mare parte a istoriei despre care avem mărturii, oamenii au încercat să înţeleagă lumea; în ultimele două sute de ani curiozitatea noastră a dezvăluit o mare parte din secretele Naturii. Însă o taină n-a fost dezlegată: misterul creierului uman şi a felului în care iau naştere gândurile şi sentimentele, speranţele şi dorinţele, iubirea şi trăirea frumosului, ca să nu mai vorbim despre dans, artele vizuale, literatură şi muzică.

Ce este muzica? De unde vine ea? De ce anumite succesiuni de sunete ne emoţionează, în vreme ce altele - cum ar fi lătratul cîinilor ori scrâşnetul maşinilor - îi deranjează pe mulţi? Unii dintre noi suntem confruntaţi cu aceste întrebări în munca noastră. Pentru alţii, ideea de a analiza astfel muzica e ca şi cum ai studia structura chimică a unui tablou de Goya, în loc să vezi arta pe care pictorul încearcă să o creeze.

[...]

-- Daniel Levitin

"Îmi place muzica şi îmi place ştiinţa - de ce aş vrea să le amestec?" D.L.

Îmi place ştiinţa şi sufăr la gândul că atât de mulţi sunt îngroziţi de acest subiect, ori au impresia că atunci când alegi ştiinţa nu mai poţi fi şi caritabil, ori iubitor al artelor, ori fermecat de natură. Rolul ştiinţei nu este să ne vindece de mister, ci să-l reinventeze şi să-l învioreze.

-- Robert Sapolsky, Why Zebras Don't Get Ulcers