mc013

Pe un drum naţional
După un an mai mult banal
Mă trage pe dreapta conştiinţa
  - Ce-ai mai făcut? Unde-ai mai fost?
    De ce nu mai vii la noi la cină?
- N-am făcut nimic,
  N-am făcut nimic,
  M-a luat subconştientul la el în maşină.

Bănuiesc că e deplasat a pune pe hîrtie o stare pe care ţi-o inspiră o melodie/album. E deplasat a încerca după o pauză de cîţiva ani.

Albumul în cauză, cu Marea lui căutare cu tot, e interesant. Adică nu mi-ar fi ruşine cu el. E surprinzător de pozitiv şi optimist. De obicei un album ocs însemna (pe lîngă mişto şi nonsens) versuri dulci-amare care dau spre latura depresivă (Vezi fluturii care nu mai au stomac - nimic dubios pînă aici - în care să zboare, sau Eu sunt gluma ta, refrenul unei melodii intitulate Încă o glumă proastă). Pentru mine momentele acestea deprimante erau simţite cu un zîmbet pe buze, adică un optimism intrinsec. Ca un elogiu stărilor negative prin care trecem, dar unul de redempţiune.

Ascultînd actualul album, senzaţia persistă dar forma e schimbată. Există destul de multe trimiteri pozitiv-optimiste*

[Aici chiar miroase a fapte frumoase / Desigur ni se pregăteşte ceva]

[Am ce dau / Dau din ce în ce mai mult cînd tu te aştepţi mai puţin]

[(pe) Cine visează şi lasă / Karma o să-l pedepsească]

[(falsele puteri din cutia Pandorei) Aroganţa, cruzimea, suferinţa şi durerea, / Vanitatea, vanitatea, lăcomia şi puterea / Gelozia, pofta, teama şi tristeţea // N-o deschide!]

[Pune ceasul să sune / Numai gîndurile bune / Să le-anunţe că pot veni // Ridică-te şi mergi în mîini!]

*Bineînţeles, presărate pe ici-colo fragmente din stilul clasic - cum ar fi în Reptile de pluş: [Dacă tot ai intrat în viaţa mea cu picioarele / Măcar descalţă-te.]

Senzaţia persistă în modul în care mie toate acestea imi lasă un optimism cu un zîmbet amar pe buze. Versul (/tonul în care este cîntat) sau zîmbetul trebuie să fie amar. Unul din două! Dar, la fel, fără a merge în tragedie, depresivitate, etc. Pentru mine ocs nu a însemnat niciodată asta chiar dacă realizez că sentimentul e resimţit de mulţi.

E interesantă partea cu tonul care suprascrie versul. Versul parcă te duce într-o zonă iar de acolo preia frîiele tonul. Pentru că nu am ce zice, chiar dacă asociez melodia cu un regret sau tristeţe (cum ar fi Ora opt) versul scris îmi pare exagerat de dramatic. Dar îl transpun în ton si licenţă poetică şi merg mai departe // coafura rezistă.

Deci albumul nu e rău. Încă nu am încercat să-l compar cu celelalte nici măcar în propriile preferinţe pentru că nu am chef să dezbrac (atît cît pot) fiecare album de trăirile proprii să văd ce rămîne din propriile merite.
Regret că nu mai pot prinde un concert acum că am o oarecare vechime în apele căutării.