Transcris un interviu între astrofizicianul Neil deGrasse Tyson (cunoscut şi ca omul care a scos Pluto din rândul planetelor) şi Moby despre rolul existenţei noastre, apărut în episodul "Muzica Sferelor" din cadrul emisiunii StarTalk Radio. Originalul [EN] în comentariu.
Ancient philosophers described the movement of the Sun, Moon and planets as “the music of the spheres” — the geometry of the cosmos conceived as proportional mathematical harmony.
M: Sunt în clasa a treia a domnişoarei Travers, am 8 ani, şi ea ne întreabă ce vrem să devenim atunci când vom fi mari, iar eu răspund fără ezitare "om de ştiinţă". Nu ştiam încă CE om de ştiinţă...
NdT: Şi ce rol joacă asta în creativitatea ta?
M: Păi în mare vorbim de diferenţa între ceea ce observăm în lumea materială şi ceea ce ştim că este (sau nu este) existenţa.
NdT: Ceea ce spui tu este că ştiinţa este o unealtă care ne scoate din tărâmul celor cinci simţuri către ceea ce ne poate oferi Universul.
M: Într-un mod naiv, eu văd lumea ca având... greutate. Văd lumea materială ca fiind... materială. Şi având anumite proprietăţi materiale, doar că sub puţină cercetare atentă toate acestea dispar. Îmi place lumea din jurul nostru... îmi place pâinea, îmi plac căţeluşii şi îmi plac apusurile. Îmi place lumea în care trăim iar ştiinţa ne-a arătat că nimic din acestea nu sunt reale.
NdT: E o faţadă.
M: E o faţadă, iar adevărul existenţei este atât de departe de înţelegerea noastră încât dilema este: OK, ce faci? Stai într-o cămăruţă, legănându-te şi plângând incontrolabil? Sau îţi spui "Ştii ce? Poate că muzica şi căţeluşii şi pâinea nu sunt reale, dar mie îmi plac." Aşa că bucură-te de ele, creează muzică, simte-te bine cu prietenii înţelegând că toţi suntem alcătuiţi dintr-o materie care are 15 miliarde de ani.
NdT: Dar totuşi, îmi pare că atunci când avansezi ideea asta e mai mult o stare de spirit decât un "eu cred că".
M: Păi bănuiesc că ştiinţa mă îndeamnă să nu mă iau prea în serios. Îmi oferă o perspectivă şi mi-e muză pentru că simt că "OK, eu sunt -ca şi toţi ceilalţi- o manifestare temporală neobişnuită de ciarci şi alte elemente stranii din Univers"
NdT: După cum s-a mai spus, viaţa e modalitatea Universului de a se cunoaşte pe sine.
M: Da, viaţa e Universul aflat în afara sa privindu-se. Şi acesta e rolul meu - sunt fericit că pot să îl am şi mă inspiră să nu fiu doborât de faptul că nu am nici cel mai vag indiciu legat de ceea ce fac pe Pământ, dar totodată pot să mă bucur de această călătorie şi să fiu deschis către ideea că importanţa acţiunilor noastre poate fi dincolo de capacitatea noastră de înţelegere.
M: It's Mrs. Travers' class, 3rd grade, I'm 8 years old, and she asked everyone in the class what they wanna be when they grow up and my answer was "a scientist". I didn't know what kind of scientist.
ReplyDeleteNDT: How does that plug in to your creativity?
M: Well basically it's the difference between what we observe in the material world and what we know the truth of existence to be or not to be.
NDT: What you're saying is that science is a tool to take us out of our five senses into the rest of what the Universe has to tell us.
M: I naively see the world as having... weight. I see the material world as being... material. And having certain material properties and under a little bit of scrutiny those all fall away. I like the material world... I like bread, and I like puppies and I like sunsets. I like the world we live in and science has shown us that none of that is real.
NDT: It's a facade.
M: It's a facade and the truth of existence is so far beyond our understanding, the dilemmas then: OK, what do you do? Do you then sit in a closet and rock back and forth and sob uncontrollably? Or do you say "You know what? Music and puppies and bread and sunsets might not be real, but I like them." So enjoy them, make music, have fun with your friends understanding that we are all comprised of matter that's 15 billion years old.
NDT: But still, it sounds to me that's more of a state of mind than a "I think that" when I put this note on a page.
M: Well I guess science leads me to not take myself too seriously. It's a perspective and it's a muse 'cause I sort of feel like "OK, I'm this - as is everybody - this odd temporal manifestation of quarks and strange elements in the Universe"
NDT: As has been said, life is the Universe's way to get to know itself.
M: Yeah, life is sort of the Universe standing outside of itself looking at itself. And if that's my role - I'm happy to occupy it and it inspires me to not necessarily have a clue as to what I'm doing but enjoy the process and be open to the idea that the significance of our actions might be beyond our understanding.