Solitar *

Ignoratorii Profesionişti nu cred, ei nu înţeleg că, atunci cînd eşti poet, pleoapele nu mai au nici o importanţă, fiindcă ochii tăi oricum văd.

Uneori e mai bine să dormi, e mult mai bine să dormi decît să faci literatură.

Şi ce bine e să dormi, ce bine e atunci cînd dormi şi te îngrozeşti de ce ţi se întîmplă.

Tentaţia de a face literatură ar trebui extirpată din faşă. Literaţii care fac schimb de teorii şi priviri teoretice, care cultivă pericole pe care nici măcar nu le înţeleg, ar trebui prinşi cu arcanul.

Departe de cercurile cu laturi previzibile, departe de teoriile care nu adorm niciodată, eu dorm şi îmi ascut privirea la marile pietre abrazive de la reverul manechinelor tăcute.

De mult nu mai scriu - descriu doar, transcriu, nimic mai mult, e mai cinstit aşa. Spaimă este numele ei, nu literatură!

Odată intrat în starea de autoasediu, cînd observi că singura cameră în care locuieşti are cinci pereţi, cînd îţi inviţi la dans propria umbră, cînd dai peste o fotografie care începe deodată să îţi vorbească, poezia este ceva ce pur şi simplu ţi se întîmplă. Miracolele există, fireşte, fie că le vezi sau nu.

CU MINE VORBESC, ASCULTĂ-MĂ CU ATENŢIE!

Totul nu este decît un exerciţiu (imprevizibil şi pe deplin inconştient) de aşteptare. Eu asta fac: aştept. Toate cuvintele (şi nu numai) ale fratelui-Ochi îşi au rădăcinile în interiorul acestei aşteptări.

CU TINE VORBESC, ASCULTĂ-TE CU ATENŢIE!

Iubita întârzie la întâlnire. Eu am 30 de ani şi ea întîrzie. Eu o aştept de 30 de ani şi ea continuă ssă nu apară, ea continuă să nu se nască, ea întîrzie să Ne întîlnească, ea continuă să nu facă nimic pentru ca părinţii ei să se nască unul pe celălalt şi, împreună, să îmi aducă pe lume Iubita. Eu o aştept, am 30 de ani şi o caut, îi caut părinţii, îi nasc - nu am încotro - părinţii: mamă şi tată le sînt părinţilor Iubitei.

Le strig: "Uitaţi-vă la mine, am 30 de ani şi o caut!".

Le strig: "Uitaţi-vă la mine, eu o aştept!".

Le strig: "Părinţi sunteţi voi, sau ce?!".

Le strig: "De 30 de ani (cel puţin) eu o tot aştept - voi ce mai aşteptaţi?".

În nopţile cele mai nupţiale şi mai sensuale, aşteptarea cântă la unul din pianele posibile - ea asta trebuie să facă.

Încerc să mă apropii de starea în care mă aflam atunci, în ziua declanşării războiului unicameral, cînd gloanţele orbeau fără motiv şi mă rugau să le trec strada, era o plăcere să vezi gloanţele acelea nevăzătoare cum bîjbîie prin piepturile noastre, cu bastoanele lor albe, în căutare de prizonieri - de ce? - şi prize onirice.

Acesta este doar un drum, nimic altceva, e drumul pe care merg în căutarea mea, îl caut precum un orb care îşi pipăie ochii, gloanţele acestea nevăzătoare sunt degetele mele pe care îmi număr spaimele din după-amiaza cînd cinci sute de ani m-au despărţit de corpul meu de 30 de ani. Îngropat adînc în pămîntul negru al patului, moartea era un gard viu care îmi împrejmuia somnul, spaimele mă îngrozeau. Groaza era mai mare atunci cînd făceam cale întoarsă, cînd înţelegeam că întoarcerea încă mai este posibilă.

Desigur, e mai cinstit să dormi. Cînd faci literatură nu te îngrozeşti, cînd scrii nu mori, cînd descrii nu e întotdeauna după-amiază. Abia cînd mori, abia după ce mori, abia atunci îşi este dat să poţi transcrie cîteva cuvinte. Ele cu greu se lasă prinse în vîrtejul acelei spaime, al acelui somn înspăimîntător care este moartea ta.

EU AM MURIT, VOI CE MAI AŞTEPTAŢI?

(fragmente din Iulian Tănase, Ochiul Exploziv, Locul Tare 2006)

* ... şi sublim.