Aparent Isadora Duncan, care înţeleg că e una dintre cele mai mari balerine/dansatoare din istorie, a scris că "Dacă s-ar găsi la farmacie pilule de moarte, cum se găsesc seringi de Pravaz, cred că toţi intelectualii ar dispărea într-o noapte".
Eu nu prea pot empatiza deloc cu ea aici. O pot înţelege, văd "de unde vine" şi ce spune dar nu-mi pare deloc că e aşa.
Adică oamenii cu sete de cunoaştere nu cred că gândesc aşa. Şi mă simt încrezător să vorbesc despre ei în numele "majorităţii" - una copleşitoare chiar. Există atâtea lucruri pe care le putem afla, crea, explora încât îmi pare, ironic, "short-sighted" tendinţa ei. A trece prin viaţă nu cred că înseamnă neapărat a "o avea bine"... totodată nu cred în vreun scop al nostru (idee care pentru unii mai înclinaţi spre autodistrugere sau sinucidere amplifică angoasa existenţială sau depresia). Dar deşi personal mă văd limitat chiar şi din privinţa pusului unui umăr la progresul nostru ca specie (a se citi: nu mă văd făcând nimic memorabil la scară mondială în viaţa asta), îmi pare mai degrabă că nu am timp să fac tot ceea ce-mi doresc - o altă angoasă tipică şi deloc specială.
Nu, nu-mi doresc să escaladez K2. Dorinţele mele sunt mult mai statice (d.p.d.v. fizic), dar totodată înălţătoare (spiritual, mental, intelectual).
Vreau să-mi trăiesc viaţa fără să cred că sunt mai special decât alţii, totodată să maximizez experienţa timpului acesta mediu pe Pământ.
Aş vrea să nu comentez făcând referire la ea, ci ducând firul narativ spre mine şi spre cei asemenea mie, dar de ce nu cred că o persoană însetată de cunoaştere împărtăşeşte viziunea Isadorei? Aş putea spune "propriul feeling", aş putea spune introspecţie urmată de generalizare. Însă nu una amboulea. Absolut toţi oamenii pe care am ajuns să-i admir, care şi-au câştigat în timp/pagini respectul meu mi-au insuflat starea de spirit şi avântul pe care-l am. Nu mi l-au tăiat, nu m-au deprimat chiar dacă uneori ceea ce aveau de spus era mai mult decât sumbru. Tăria nu înseamnă să nu dai de greu, ci să înveţi să trăieşti cu el - de fapt mai "spot-on", să-l accepţi şi să-l îmbrăţişezi. Nu a dragoste, ci mai degrabă ca-n filmele americane în care eroul îmbrăţişează răul ţoptindu-i la ureche ceva gen "I'm on to you!"
Curios, dar din cauza proastei mele organizări nici nu pot face vreun "best of" al oamenilor care mă inspiră. Şi sunt prea mulţi. Dar dintre cei care au atacat tema asta specifică îmi sar în minte Colin McGinn, Noam Chomsky sau Bertrand Russel, bătrânul vesel. Asta ca să nici nu încep cu oamenii din ştiinţă, care se minunează la ideea vieţii ca nimeni altcineva, în timp ce amintesc că suntem praf de stele. Primntre două glume. Feynman, Einstein, Hitchens, Dennett - alt bătrân vesel. Comedianţi - Hicks, Carlin, sau proponenţii muzicii "viaţa pute", punkerii. Ăia de calitate. Trebuie luat în calcul că eu am citit doar o mică parte din "lectura recomandată"...
Toţi aceştia pot fi categorizaţi cel puţin parţial ca nihilişti (de fapt dacă ne uităm îndeajuns de aproape TOŢI avem elemente de _), dar am văzut acolo o dragoste şi un respect pentru viaţă care transcende suicidul la flacon.
Dar înţeleg şi ce simte ea. Trebuie să-ţi găseşti tăria. În ceva ce-ţi face plăcere.
De fapt undeva toţi iubim viaţa. Nu uşurinţa cu care se găsesc pastilele ne decide soarta. Una-alta nici ea nu s-a sinucis, oricât de mult ar fi suferit din cauza "vieţii". A murit sugrumată de o eşargă, care se agăţase în roata unei maşini. What a way to go.
Isadora a avut o viata mai mult decat nefericita si cu toate astea nu a incetat niciodata sa creada in oameni/ ideea ei de a deschide o scoala de dans/ libertate. Citatul asta e prea mic, dar daca te-a inspirat intr-atat, atunci e de bine. Totusi, iti dai seama ca intelectualii sunt niste oameni nefericiti, rosi de cautarile lor si bantuiti de multe idei nerealizabile?
ReplyDeleteFaptul ca Isadora nu s-a sinucis nu-mi pare neaparat de apreciat - daca ar fi stiut ea ca va muri decapitata de propria esarfa, ca acel cap se va rostogoli pe sosea - ar fi preferat.
Si as fi preferat si eu.
Intelectualii pe care-i stiu eu nu sunt asa nefericiti... de fapt multi sunt chiar fericiti, cu toate ca unii cred ca nu exista nimic dincolo de moarte sau ca nu suntem ghidati de destin etc.
ReplyDeleteMie Liiceanu, Plesu de exemplu imi par destul de admirabili si totodata indragostiti de viata - imi amintesc cum o canta prin carti. Sartre, de exemplu, dupa cele vreo 2 piese de teatru pe care le-am vazut de la el as putea considera ca e trist. Dar chiar deloc...
"I would like [people] to remember Nausea, [my plays] No Exit and The Devil and the Good Lord, and then my two philosophical works, more particularly the second one, Critique of Dialectical Reason. Then my essay on Genet, Saint Genet.... If these are remembered, that would be quite an achievement, and I don't ask for more. As a man, if a certain Jean-Paul Sartre is remembered, I would like people to remember the milieu or historical situation in which I lived,... how I lived in it, in terms of all the aspirations which I tried to gather up within myself."
... imi pare un om impacat.
Exista de fapt din punctul asta mai multe categorii - "intelectualii" astia de care vorbim. Grupul celor apasati de singuratatea vietii si a celor care nu sunt. E greu sa traiesti cu apasarea, dar daca te gandesti ca cei din cealalta categorie nu sunt apasati din ignoranta... imi pare ca e chiar mai greu sa depasesti apasarea. Adica natural - toti o avem [ma rog, poate mai putin cei usori la cap dar noi nu vorbim de ei]. Doar unii scapa de angoasa.
Poate si de-asta imi par unii mai meritorii ca altii [nu din toate punctele de vedere, bineinteles]. Nu e prea greu sa te plangi si sa fii apasat - intr-un grad mult mai mic dar similar ca sentiment orice copil o simte la prima despartire. Dar imi pare putin egocentric sa fii focalizat pe durere, pentru ca pana la urma tu simti durerea din perspectiva ta, si inseamna ca petreci mult timp implicat in persoana ta. Eu simt chestia asta - ca o vina - cand sunt trist, de aceea imi pare ca cel mai bine e sa imi inving cat mai repede natura. :P Nu tot ce e natural e bun.
Dar daca te simti trist nu din cauza existentei, ci a altora - a suferintei altora... nu e bine? Pai nu, pentru ca oricat de rau te-ai simti tu si te pui pe pauza din cauza tristetei solutia sinuciderii e tot una egocentrica. Adica TU vrei sa nu te mai doara pe TINE si nu poti schimba cauza care te doare (valabil si daca te doare tristetea existentei si suferinta altora - totodata poate fiind pus pe pauza/deprimat nici nu ai incerca sa o schimbi) asa ca alegi sinuciderea.
Dar oricat te-ar durea suferinta altora, lumea toata nu o va schimba nimieni, dar pentru cineva poti face diferenta. De ce sa nu substitui actul sinuciderii pentru unul complet altruist? Tu ai fi in ambele cazuri dedicat complet intreprinderii - "mort" respectiv "mort pentru altii, dedicat cauzei" De ce sa nu ai grija de un batran sau un ivalid, sa nu oferi casa unui copil bolnav? Iar daca asta nu pare un plan bun asta e pentru ca in continuare, e un inconvenient pentru noi si te-ar durea pe tine sa te dedici cuiva si nu tie. Recunosc, pentru mine ar fi. Asa ca nu condamn actul sau gandul; cer doar sa-i spunem pe nume, nu sa ne ascundem in spatele unor idei nobile.
Asa ca daca vreun intelectual (mai ales ca astia in general sunt cei care chiar mai au ceva de oferit lumii) sufera si ar vrea sa se sinucida - ar fi putut sa o faca, dar fara aprecierea mea sau aplauze. De fapt mint, pentru ca in situatiile de genul - cand vad vreun suicid - uneori chiar zic "good riddance". Daca omul vrea sa moara si considera ca nu are nimic mai bun de facut voi fi de acord cu el, asa ca ii multumesc pentru prezenta pe Pamant si ii doresc succes; mie cu siguranta mi-e in cel mai bun caz indiferent daca mai sta pe aici si mi-ar parea ca il judec daca nu sunt de acord cu concluzia la care el a ajuns.
In legatura cu viata nefericita a Isadorei de care mentionai - da, e adevarat. Si e greu sa traiesti cu o viata nefericita, dar nu cred ca trebuie ca nimeni sa-si planga de mila.
ReplyDeleteIsadora putea fi nascuta intr-un sat de langa Ho Chi-Minh si sa prinda razboiul, in care sa-si piarda auzul si sa nu aiba nici ce manca. Probabil istoria pierdea geniul ei de dans... si naiba stie cate nu am pierdut, pentru ca sunt K copii care se nasc in conditii similare. Viata e grea in multe parti ale globului si era chiar mai grea in trecut. E de inteles cum pe fiecare ne preocupa propriile greutati - si e bine ca e asa, zic eu. Doar ca sa nu uitam; eu unul as prefera sa fiu unlucky working class Occidental decat unlucky working class african. Suferinta e multa in lume...