Gînd roşu-răzleţ

Eu nu am avut mult contact direct cu comunismul; acesta se rezumă la amintiri vagi, însă nu eram destul de conştient de lipsuri în libertate sau stomac.

Cultura însă îmi este profund marcată de comunism.

Viaţa şi existenţa la fel...

Se poate argumenta că e o boală, aceea de a nu te putea dezlipi de o amintire proastă şi a fi permanent stigmatizat de ea, sau -din contră- că nu se acordă destulă atenţie trecutului pentru a "nu uita".

Se poate.

Eu ştiu doar că sunt marcat.

Ştiu doar că mi se scoală părul pe mînă cînd am anumite gînduri, că nu am avut personal contact traumatizant cu el pe cît m-am gîndit şi am empatizat cu poveştile tatălui, cu fuga Phoenix-ului, cu "umbra marelui urss"...

Povestesc străinilor despre viaţa mea, istoria ţării şi observ că nu le vorbesc despre "ingenioasele" victorii ale lui Ştefan, sau despre ""virtutea"" ţării de a nu avea forţă (formulată obsesiv de învăţătoare ca "noi nu am purtat niciodată un război de cotropire" - lucru de ADMIRAT dacă ar fi fost din raţiuni filosofice, nu pentru că nu apucam să ne revenim din atacurile altora). Istoria recentă a ţării se rezumă la un "înainte-" şi "după-" '89, în care de fapt "după-ul" nu are nicio personalitate. El există doar prin şi pentru contrast.

Mi-am trăit peste 80% din timp în "după-".  E uimitor că resimt încă umbra Marelui urss pe care nici nu l-am cunoscut. Şi e ironic pentru că eu nici măcar nu mă impotrivesc comunismului, mai bine zis nu în sensul în care o face "tot omu". Ceea ce a fost România nu a fost comunism, ci un stat totalitar. Etc, nu asta era ideea.

Ducem o viaţă încă în umbră. Toţi.

Mihai.