Monday, 29 October 2012

Dreptunghic

Când şi cine dracu' o venit cu ideea că pentru telefoane, tablete şi chiar DESKTOP-uri noi vrem (vom vrea în viitor) să avem dreptunghiuri funcţionale în locul unei icoane?
Eu încă nu am văzut niciun Android care să aibă vreunul dintre cele 5-6 ecrane plin cu widget-uri, de exemplu (widget-ul e chiar mai avansat decât un dreptunghi colorat pe care scrie "Mail" sau "Messages".)
 
Windows-ul văd că bagă tare în direcţia asta, dar ce mă miră e că ei aleg în locul unei icoane mici şi drăguţe să pună megadreptunghiul care "poate" are un icon în centru. Într-o lume în care criticii Apple urlă că iOS-ul, un SO de succes, nu e funcţional pentru că pe display-ul unei tablete de 10" (sau cât are iPad-ul) se pierde degeaba spaţiu fiind acelaşi număr de icoane pe linie, 4, ca şi la un display de 3.5" (iPhone/iPod). [poză]

Revenind la Windows, halal customizare - uite, te las pe tine să alegi CARE vor fi cele 8 pătrate de pe ecranul telefonului. Nici măcar nu sunt sigur că te lasă să le schimbi pe toate 8. 

În trecut rezoluţiile PC-ului erau de 640x480, 1024x768 şi încăpeau pe desktop câteva icoane, acolo. Care erau MARI (şi urâte) şi pentru un monitor de 14-15". Între timp rezoluţiile merg spre 1920-2600 pixeli lăţime şi icoanele suportate de Windows au variante în X mărimi - variante aspectuoase. Şi totuşi mărimea fizică de pe monitoare s-a diminuat, ajungând eu de exemplu să-mi pun probleme că "with great monitor comes great responsibility" pentru taică-meu. Adică el trecând de la un monitor mic la unul mare se trezeşte uitându-se cu ochelari la nişte icoane care dacă înainte aveau 2-3 cm acum au 1.5. Şi totuşi nu s-a plâns, pentru că se văd bine.

Dar poate pentru un utilizator prost sistemul nou cu dreptunghiuri e mai bun; mai puţine şanse de a-l strica. Dar de ce să nu ai tu de ales? Cu puţin tweaking iţi poţi dface telefonul să arate ca unul dintre cele de mai jos (tweaking + unele dintre poze sunt chiar aplicaţii; de ex. linia 2 coloana 1 l-am instalat-configurat la mine într-o oră)


Dacă îmi voi schimba vreodată părerea legată de dreptunghiuri (şi nu ştiu ce să zic. Un Windows e util la casa omului şi aş încerca şi eu 8-ul) voi reveni să-mi admit lipsa de viziune mai jos. Până atunci - lasă-mă nene să-mi văd eu de desktop-ul meu, să mut şi să învârt ce vreau pe acolo.

Friday, 26 October 2012

Lift me Up


 Transcris un interviu între astrofizicianul Neil deGrasse Tyson (cunoscut şi ca omul care a scos Pluto din rândul planetelor) şi Moby despre rolul existenţei noastre, apărut în episodul "Muzica Sferelor" din cadrul emisiunii StarTalk Radio. Originalul [EN] în comentariu.

Ancient philosophers described the movement of the Sun, Moon and planets as “the music of the spheres” — the geometry of the cosmos conceived as proportional mathematical harmony.

M: Sunt în clasa a treia a domnişoarei Travers, am 8 ani, şi ea ne întreabă ce vrem să devenim atunci când vom fi mari, iar eu răspund fără ezitare "om de ştiinţă". Nu ştiam încă CE om de ştiinţă...
NdT: Şi ce rol joacă asta în creativitatea ta?
M: Păi în mare vorbim de diferenţa între ceea ce observăm în lumea materială şi ceea ce ştim că este (sau nu este) existenţa.
NdT: Ceea ce spui tu este că ştiinţa este o unealtă care ne scoate din tărâmul celor cinci simţuri către ceea ce ne poate oferi Universul.
M: Într-un mod naiv, eu văd lumea ca având... greutate. Văd lumea materială ca fiind... materială. Şi având anumite proprietăţi materiale, doar că sub puţină cercetare atentă toate acestea dispar. Îmi place lumea din jurul nostru... îmi place pâinea, îmi plac căţeluşii şi îmi plac apusurile. Îmi place lumea în care trăim iar ştiinţa ne-a arătat că nimic din acestea nu sunt reale.
NdT: E o faţadă.
M: E o faţadă, iar adevărul existenţei este atât de departe de înţelegerea noastră încât dilema este: OK, ce faci? Stai într-o cămăruţă, legănându-te şi plângând incontrolabil? Sau îţi spui "Ştii ce? Poate că muzica şi căţeluşii şi pâinea nu sunt reale, dar mie îmi plac." Aşa că bucură-te de ele, creează muzică, simte-te bine cu prietenii înţelegând că toţi suntem alcătuiţi dintr-o materie care are 15 miliarde de ani.
NdT: Dar totuşi, îmi pare că atunci când avansezi ideea asta e mai mult o stare de spirit decât un "eu cred că".
M: Păi bănuiesc că ştiinţa mă îndeamnă să nu mă iau prea în serios. Îmi oferă o perspectivă şi mi-e muză pentru că simt că "OK, eu sunt -ca şi toţi ceilalţi- o manifestare temporală neobişnuită de ciarci şi alte elemente stranii din Univers"
NdT: După cum s-a mai spus, viaţa e modalitatea Universului de a se cunoaşte pe sine.
M: Da, viaţa e Universul aflat în afara sa privindu-se. Şi acesta e rolul meu - sunt fericit că pot să îl am şi mă inspiră să nu fiu doborât de faptul că nu am nici cel mai vag indiciu legat de ceea ce fac pe Pământ, dar totodată pot să mă bucur de această călătorie şi să fiu deschis către ideea că importanţa acţiunilor noastre poate fi dincolo de capacitatea noastră de înţelegere.

Friday, 19 October 2012

Suflete-pereche (traducere)

Cum ar fi dacă fiecare am avea un singur suflet-pereche alocat aleator?
—Benjamin Staffin

Ar fi un coşmar.
Există foarte multe probleme cu conceptul unui singur suflet-pereche (SP) aleator. După cum zicea şi Tim Minchin în melodia sa  If I Didn’t Have You:
Your love is one in a million
You couldn’t buy it at any price.
But of the 9.999 hundred thousand other loves,
Statistically, some of them would be equally nice.
Dar cum ar fi dacă într-adevăr am ave un singur SP perfect, asignat aleator, şi nu am putea fi fericiţi cu nimeni altcineva? Ne-am găsi unul pe altul?
Vom presupune că SP ne este alocat la naştere. Nu ai nicio idee despre cine sau unde este, dar - asemeni clişeului romantic - îl vei recunoaşte din clipa în care privirile vi se întâlnesc.
Deja ne lovim de nişte întrebări. În primul rând, sigur SP încă e în viaţă? Vreo 100 miliarde de oameni s-au născut, dar numai 7 miliarde sunt încă în viaţă (adică avem o mortalitate a speciei de 93%). Dacă suntem cuplaţi aleator, 90% dintre SP noastre sunt deja moarte. 
 Asta sună groaznic. Dar se poate şi mai rău: un raţionament simplu ne spune că nu trebuie să ne limităm la cei ce "au fost"; trebuie să includem în calcul un număr necunoscut de "viitori oameni". Dacă e posibil ca SP tău să fi trăit în trecut e posibil şi ca el să existe în viitorul îndepărtat. Una-alta tu, SP al cuiva din trecut trăieşti în viitorul lui îndepărtat.

Aşa că vom presupune că SP tău trăieşte în aceeaşi eră cu tine. Mai mult, pentru a ne îndepărta de elementul înfiorător, vom presupune că diferenţa de vârstă dintre voi e de câţiva ani (adică mai mică decât "the standard age gap creepiness formula" - nu forma un cuplu cu nimeni mai mic decât jumătatea vârstei tale+7ani). Cu aceste restricţii, fiecare din noi are cam jumătate de miliard de posibile SP.
 Dar ce se întâmplă cu sexul şi orientarea sexuală, cu cultura, cu limba vorbită? Am putea restrânge şi mai tare cercul cu ajutorul demografiei, dar ne-am îndepărta de conceptul unui SP aleator. În scenariul nostru nu ştii nimic despre SP propriu până nu îl priveşti în ochi. Fiecare avem o singură orientare sexuală - către SP.

Şansele de a te întâlni cu SP propriu sunt foarte mici. Numărul de străini cu care avem contact vizual într-o zi oarecare e greu de estimat. Poate varia de la aproape niciunul (la retraşi şi la cei care locuiesc în oraşe mici) la mai multe mii (poliţist în Times Square). Să presupunem că totuşi întîlneşti câteva zeci de noi străini zilnic (eu sunt introvertit, aşa că pentru mine cifra asta e foarte generoasă). Dacă 10% din ei sunt de o vârstă apropiată ţie întâlneşti vreo 50.000 de oameni pe parcursul vieţii. Dat fiind că ai vreo 500.000.000 de potenţiale SP, înseamnă că îţi vei întâlni SP doar într-una din 10.000 de vieţi.
Dar cu riscul de a muri singur atât de iminent, societatea s-ar putea restructura astfel încât să favorizeze contactul vizual cât se poate de mult. Am putea instala nişte benzi care să treacă şiruri de oameni unul lângă altul...
 ... iar dacă putem avea contact vizual prin webcam-uri am putea modifica ChatRoulette.
 Dacă fiecare ar folosi sistemul ăsta 8 ore pe zi, 7 zile pe săptămână şi dacă îţi ia doar 2 secunde să decizi dacă eşti SP cuiva, problema împerecherii tuturor SP s-ar putea rezolva (teoretic) în câteva decenii.
 (Eu am modelat cţteva sisteme simple pentru a estima cât de puţin pot fi oamenii combinaţi. Dacă vreţi să treceţi prin matematica unui caz anume vă sugerez să începeţi de aici: derangement problems.)

În lumea de azi mulţi oameni au probleme până şi să găsească puţin timp pentru dragoste - puţini şi-ar putea dedica 2 decenii problemei. Aşa că probabil doar copiii bogaţilor şi-ar permite să se joace cu SoulMateRoulette. Din nefericire pentru aceşti 1% majoritatea sufletelor lor pereche se găsesc în ceilalţi 99%. Dacă doar 1% din oameni foosesc serviciul atunci doar 1% din acel 1% şi-ar găsi SP; adică 1 din 10.000. Ceilalţi 99% din acel 1% ar avea astfel o motivaţie să atragă mai mulţi oameni către sistem. Ar putea sponsoriza proiecte cum ar fi One Laptop Per Child. Cariere cum ar fi cea de "casier" sau "poliţist în Times Square" ar deveni foarte căutate datorită potenţialului mare de contacte vizuale. Oamenii s-ar îngrămădi către întâlniri publice pentru a găsi dragostea.

Dar chiar dacă unii dintre noi petrecem ani pe SoulMateRoulette, alţii dintre noi se chinuie să prindă slujbe care oferă contact vizual cu străinii şi restul speră în noroc, doar o mică minoritate şi-ar găsi SP. Ceilalţi ar rămâne cu ochii-n soare.

Dat fiind tot stresul şi presiunea de a găsi SP, unii s-ar preface. Ar vrea să aparţină clubului celor care au găsit deja SP aşa că s-ar cupla cu un alt singuratic şi ar înscena o falsă întâlnire cu SP. S-ar căsători, şi-ar ascunde problemele maritale şi s-ar chinui să prezinte o faţă veselă prietenilor şi familiei. (Bineînţeles, asta nu se întâmplă niciodată în lumea noastră.)

Până la urmă, o lume a SP aleatoare e o lume chiar mai singuratică decât asta în care trăim. Prefer abordarea lui Tim Minchin:
With all my heart and all my mind I know one thing is true:
I have just one life and just one love and, my love, that love is you.
And if it wasn't for you, baby,
I really think that I would
have somebody else.

Wednesday, 17 October 2012

tongue-twister

What a to-do to die today
At a minute or two to two,
A thing distinctly hard to say
But harder still to do.
We’ll beat a tattoo at twenty to two
A-ratatat tatatat ta-ta-tattoo,
And the dragon will come when he hears the drum
At a minute or two to two today,
At a minute or two to two.

xk

I realized the other day that if I'm asked a question of the form "How many X can Y survive?" that I answer as if it were asked "How many X will it take to destroy Y?" - that is, one more than the answer to the original question! Is this a common mistake, or am I just crazy?
 --guy on the Internet
“I can do business with stupid people, and I can do business with crooks. But I can’t do business with stupid people who want to be crooks.”

Monday, 15 October 2012

urmăreşte-mă frumos

Nu că vreau să par dubios, dar a venit momentul să îmi organizez lista de contacte din telefon şi (luînd în considerare spiritul meu tipicar/compulsiv) pentru asta mi-ar cam trebui o poză pentru fiecare persoană. Aşa că dau o raită prin pozele mele vechi, reţele sociale etc. Prieteni vechi, cunoştinţe vechi, probabil o treime din cele 125 numere de telefon din agenda sunt outdated - vreo 10 oameni îmi vin în minte care au plecat din ţară. Dar... nu-mi prea pasă că întreţin o agendă de telefon învechită. 

Pe lîngă gînduri, amintiri şi o oarecare nostalgie legată de unele prietenii e amuzant cum mă lovesc însă şi de zone de contacte care m-au marginalizat. Prieteni intre ei pe care îi aveai "pă Facebook" şi dintr-o dată vezi că unul nu e. Şi-o fi şters contul. Cauţi liaison-ul cu acea persoana; cunoştinţa comună care v-a apropiat. Niici ea nu e. Dar aparent are profil, doar că nu în reţeaua ta. Mă face să mă întreb - oare a existat vreodată o discuţie al cărui subiect să fie eliminarea mea din lista împrieteniţilor? Mi-ar plăcea să cred că da, pentru că e ceva mai spectaculoasă situaţia asta decît să fii şters în timp, de unii intenţionat şi de alţii doar pentru că ţi-au văzut pe undeva numele şi au realizat că nu mai sunt interesaţi de tine.

Cred că am şi eu o persoană pe care am şters-o de pe Facebook. Cam regret însă că nu mai ştiu cine e...
-------------------
Azi mi-am amintit un alt motiv pentru care detest (am o relaţie ambivalentă cu) Facebook-ul. 
"Păstrează legătura..."cică. Găsesc şi eu (în lista de prieteni chiar) un vechi prieten apropiat, să-i zicem Alex. Şi - bineînţeles, vreau să-i scriu să ne vedem. "Următorul an" pare un obiectiv realizabil. Aş vrea să scriu un skit/rant despre ce urmează, dar o să fiu scurt pentru că am treabă. Ce să întrebi un asemenea om? "Hei, îmi amintesc că ai plecat în 2005 la faculate în Alba; unde locuieşti?"
1. Ar trebui să ştiu asta, să fi ţinut legătura sau stalkăreala pe Facebook. Nu prea fac asta şi nici nu îmi doresc.
2. Dacă nu - Facebook ştie, Facebook scrie! Da - scrie. "London, UK". Uau, Londra? Pare plauzibil, omul are nişte poze cu Londra din 2010. Daaar toate cele din ultimii 2 ani sunt cam împreună cu oameni din România ÎN locaţii din România. What gives?